Cum se testează duritatea dopurilor din plastic

Deși o zonă de sudură-reparată poate fi trecut prin teste ne-distructive, dacă este necesară o prelucrare ulterioară, duritatea zonei reparate trebuie re-verificată. Acesta servește ca o verificare a eficacității tratamentului-de eliberare a stresului. Dacă temperatura de revenire este insuficientă sau timpul de menținere este prea scurt, metalul de sudură depus în zona reparată va prezenta rezistență ridicată, dar ductilitate slabă; în timpul prelucrării, această zonă de sudare dură poate cauza cu ușurință sculele de tăiere să se așbească sau să se rupă. În plus, o nepotrivire a proprietăților mecanice între metalul de bază și metalul de sudură depus poate duce la concentrații de tensiuni localizate și poate duce la linii de demarcație vizibile în zona de tranziție a reparației sudurii. Prin urmare, zona de sudare-reparată trebuie evaluată și verificată pe baza valorilor sale de duritate. Folosind o polizor de mână, netezește ușor suprafața zonei de sudură{10}}reparată; apoi, folosiți un tester portabil de duritate Brinell pentru a efectua citiri în trei puncte distincte, comparând valorile durității zonei reparate cu cele ale componentei din oțel turnat în sine.

Dacă valorile durității în ambele zone sunt comparabile, înseamnă că procesul de revenire cu oxi-acetilenă a avut succes. Cu toate acestea, dacă duritatea zonei reparate o depășește pe cea a componentei din oțel turnat cu mai mult de 20 HB, se recomandă reluare până când duritatea se potrivește îndeaproape cu cea a metalului de bază. Pentru componentele din oțel turnat cu rulmenți sub presiune-, duritatea post-tratament termic- este de obicei proiectată să se încadreze în intervalul de la 160 la 200 HB; valorile durității care sunt fie prea mici, fie prea mari sunt dăunătoare operațiunilor de prelucrare. Dacă duritatea zonei-reparate de sudură este excesiv de mare, va compromite ductilitatea materialului, reducând astfel integritatea structurală și performanța de siguranță a carcasei supapei sub sarcină.